Mi-au placut nespus de mult descrierile, autoironia, tandretea asociata imaginii femeii, conextualizarile. Iata un fragment:
“La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nicio linie, niciun punct de reper dincolo de marginea barcii. Doar cenusiul aerului, stropii de ploaie si valurile linistite acuma, carea dadeau impresia ca vin de nicaieri. Pana si inaintarea noastra parea fara nicio tinta . Eram pur si simplu acolo, unul langa altul, in tzaraitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peste, vedeam chipul unei femei care zambea vag – fericita, ai fi zis – un chip siroind de lacrimile acelea neintrerupte pe care cerul i le varsa pe obraji….
Intelegeam acum ca asa isi traia ea viata de dupa viata. O calatorie domoala, fara un tel vizibil, dar marcata de un sens simplu si profund.
Barca a acostat orbeste , exact in locul din care plecasem”.
